Δείτε μερικά από τα βιβλία μας - Διαβάστε για το περιεχόμενό τους

▼

Τετάρτη 4 Νοεμβρίου 2026

Monahi și mănăstiri

Scris de monahul Moise, aghioritul

Atunci când lumea se schimbă și se degradează, acest lucru influențează și monahismul. Monahismul însă trebuie să rămână neschimbat. Degradarea monahismului ortodox în perioadele de secularizare este inadmisibilă.

Etosul bisericesc trebuie să rămână întotdeauna nealterat. Păstrarea mesajului și a contribuției idealului monahal nu trebuie să se schimbe, ci trebuie să continue să dăruiască duhul nevoinței ascetice, al înfrânării și al smereniei, atât de necesare în viață. Ori de câte ori monahismul a înflorit, el a dăruit strălucire Trupului Bisericii. Lumea consideră monahismul inutil, ceva depășit și lipsit de folos, iar uneori chiar dăunător.

Chiar și cei care se consideră oameni ai Bisericii privesc cu rezervă plecarea tinerilor la mănăstire, spunând că societatea are mai multă nevoie de ei pentru a-și împlini propriile nevoi. Se consideră o greșeală ca tinerii bine pregătiți, instruiți și talentați să se dăruiască monahismului și să se retragă în mănăstiri. Monahismul este însă o instituție cu un caracter profund bisericesc și a dat naștere unei mulțimi de sfinți. Duhul ascetic, isihast și rugător al multor bărbați sfinți din pustie și din mănăstiri a descoperit caracterul înalt și măreț al acestei vieți, numită viață îngerească.

Luminați de Hristos, Dătătorul de Lumină, monahii luminau lumea, după cum ne învață Sfântul Ioan Scărarul. Biserica a luat monahi sfinți din chiliile mănăstirilor și din peșterile pustiei și i-a așezat în cele mai înalte slujiri. Teologia isihastă și apărarea dogmei ortodoxe s-au născut și au fost cultivate în mediile monahale. Biserica a luat monahi necunoscuți, smeriți și ascunși și i-a așezat pe tronuri patriarhale și în poziții de mare cinste. Monahismul a dat naștere unor mari misionari, imnografi, scriitori și predicatori. El a vorbit despre adâncimea, înălțimea și lărgimea Evangheliei.

Monahii au vorbit prin exemplul tăcut al vieții lor. În fața unei mentalități materialiste și lumești, ei au mărturisit spiritualitatea ortodoxă, care vorbește despre curățire, iluminare și îndumnezeire. În locul răutății au așezat virtutea, în locul îmbuibării — înfrânarea, iar în locul îmbogățirii — lipsa de avere și desprinderea de bunurile materiale. Monahul se nevo iește întreaga viață pentru a dobândi smerenia și pentru a ajunge la plinătatea pocăinței. El luptă pentru a alunga egoismul, patimile și răutatea.

Potrivit Sfântului Nicodim Aghioritul, mănăstirile devin limanuri ale mântuirii, ateliere ale virtuții și locașuri ale sfințeniei. Ele sunt alcătuite din monahi ascultători, răbdători, liniștiți, blânzi, iubitori de Dumnezeu și iubitori de frați. Monahul se străduiește să ajungă la „frumusețea cea dintâi”, la starea omului de dinainte de cădere, la îndumnezeire și sfințire.

Viața monahală „pătimește cele dumnezeiești”, înaintează spre nepătimire și se desfată cu „beția dumnezeiască” și cu „iubirea dumnezeiască”. Ea trăiește înțelepciunea dumnezeiască, se desfată cu realitățile duhovnicești, se roagă, se întristează pentru păcatele sale și se bucură de darurile dumnezeiești ale bucuriei, speranței și lipsei de frică. Cu timpul, voia monahului ajunge să se unească cu voia lui Dumnezeu. Monahul luptă neîncetat împotriva egoismului și a vanității, împotriva iubirii de plăceri și a dorinței de slavă.

În Sfântul Munte Athos, loc inaccesibil femeilor, persoana cea mai cinstită este Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Părinții aghioriți o iubesc nespus pe Preasfânta Fecioară Maria, cea Preacurată, Preacinstită și Preasmerită. Maica Domnului îngăduie cu nădejde și anumite nepotriviri și mici imperfecțiuni. Bătrânii duhovnicești îi îndeamnă și îi încurajează pe toți să ducă o viață în Dumnezeu.

Astăzi observăm o înflorire a monahismului și, în același timp, un declin al civilizației. Unii Îl ignoră pe Dumnezeu, I se împotrivesc și rămân nepăsători față de El. Alții continuă să I se închine lui Dumnezeu și, dintr-o mare iubire față de El, pornesc spre mănăstiri.

Mănăstirile sunt cuiburi, izvoare și stupi. Ele sunt construite în locuri frumoase și sunt spații de pelerinaj evlavios, izvoare de înnoire duhovnicească, școli de învățătură însuflețite de Duhul Sfânt și locașuri ale cinstirii lui Dumnezeu. Mănăstirile de maici și de călugări, vechi și noi, cu mulți sau puțini monahi, devin faruri care luminează și case ale celor care se nevoiesc, inspirându-i, binecuvântându-i și întărindu-i.

Sursa: „Makedonia”, 27 mai 2012.