Zilele trec, anii se scurg, iar în mintea mea se nasc câteva gânduri pe care aș dori să le împărtășesc cu tine.
Cum erau lucrurile și lumea odinioară?
Oamenii trăiau cu Dumnezeu, Îl iubeau pe Dumnezeu și își puneau nădejdea în El. Mănăstirile noastre erau pline de monahi și de monahii. Când mergeai în vizită la o mănăstire, curțile răspândeau mireasma florilor frumoase, pe care monahul sau monahia, rugându-se, le sădea în ghivece și în grădini.
Intrai în biserica mare a mănăstirii și întreaga ta ființă se umplea de mireasma tămâiei, care cu puțin timp înainte fusese adusă ca jertfă lui Dumnezeu. Îi vedeai pe monahi și pe monahii cu chipurile senine și smerite, chemându-te în arhondaric pentru a-ți oferi tradiționala ospitalitate și fiind gata să asculte tot ceea ce apăsa sufletul tău. Îți spuneau un cuvânt duhovnicesc, iar inima ți se liniștea și gândurile tulburate de grijile vieții de zi cu zi își aflau pacea.
