Zilele trec, anii se scurg, iar în mintea mea se nasc câteva gânduri pe care aș dori să le împărtășesc cu tine.
Cum erau lucrurile și lumea odinioară?
Oamenii trăiau cu Dumnezeu, Îl iubeau pe Dumnezeu și își puneau nădejdea în El. Mănăstirile noastre erau pline de monahi și de monahii. Când mergeai în vizită la o mănăstire, curțile răspândeau mireasma florilor frumoase, pe care monahul sau monahia, rugându-se, le sădea în ghivece și în grădini.
Intrai în biserica mare a mănăstirii și întreaga ta ființă se umplea de mireasma tămâiei, care cu puțin timp înainte fusese adusă ca jertfă lui Dumnezeu. Îi vedeai pe monahi și pe monahii cu chipurile senine și smerite, chemându-te în arhondaric pentru a-ți oferi tradiționala ospitalitate și fiind gata să asculte tot ceea ce apăsa sufletul tău. Îți spuneau un cuvânt duhovnicesc, iar inima ți se liniștea și gândurile tulburate de grijile vieții de zi cu zi își aflau pacea.
Plecaai din mănăstire spunând:
„Sufletul meu s-a liniștit.”
„Mintea mea s-a odihnit pentru puțin.”
„Mi-am recăpătat puterile.”
Dar timpul trece...
Am ajuns în zilele noastre.
Mănăstirile încă există.
Biserica mare există încă.
Există și arhondaricul.
Însă, din nefericire, nu mai este monahul sau monahia care să te întâmpine și să-ți spună un cuvânt de folos.
Am ajuns în anul 2025.
Mănăstirile s-au golit.
Au rămas foarte puțini monahi și monahii.
Cele mai multe mănăstiri sunt închise.
Altele sunt deschise, dar sufletele care viețuiesc în ele sunt foarte puține. Se străduiesc să țină candela Maicii Domnului aprinsă. Au îmbătrânit, iar mâinile le tremură. În timp ce aprind candela Maicii Domnului, se gândesc:
„Și eu voi muri... iar după mine ce va fi? Ce se va întâmpla, Maica mea?”
Lumea merge înainte. Evenimentele se succed cu mare repeziciune. Oamenii sunt tot mai numeroși, dar aproape nimeni nu se mai gândește la Dumnezeu.
Astăzi aproape nimeni nu se mai gândește să se dăruiască lui Dumnezeu.
Aproape nimeni nu mai ascultă chemarea lui Dumnezeu de a deveni monah sau monahie.
Înăbușim această chemare, o îngropăm în noi și nu o lăsăm să iasă la lumină.
Dumnezeu vorbește înlăuntrul nostru, însă noi nu ascultăm.
„Eu să mă fac monah? Ce am pierdut? Să-mi irosesc viața? Să-mi pierd tinerețea?”
Toți gândesc astfel. Toată lumea este de acord cu această mentalitate. Monahul este considerat un om ratat, inutil, leneș, un fugar de viață și de responsabilități.
Dar trebuie să știm că monahii nu sunt nici leneși, nici egoiști și nici oameni învinși. Ei aleg de bunăvoie să pară învinși în ochii lumii și astfel dobândesc adevărata biruință duhovnicească, așa cum spune Sfântul Paisie Aghioritul.
Unde sunt astăzi tinerii noștri? De ce nimeni nu mai dorește să se dăruiască lui Dumnezeu? Cum am ajuns aici?
Să luăm aminte, ca nu cumva, deși Domnul ne cheamă în oastea cerească a monahilor, să refuzăm chemarea Sa din lene și nepăsare și astfel să stăm fără răspuns înaintea înfricoșătorului Scaun al Judecății, spune Sfântul Ioan Scărarul.
Știi ce înseamnă să fii monah?
Mai întâi, să-L iubești pe Dumnezeu, iar apoi să plângi și să te rogi întreaga viață pentru întreaga omenire, ne spune Sfântul Cuvios Porfirie Kavsokalivitul.
Poate mă vei întreba:
„Cum voi înțelege că aceasta este chemarea mea? Cum voi simți?”
Sfântul Ioan Scărarul ne răspunde:
„Omul este îndemnat să îmbrățișeze viața monahală din trei motive:
a) pentru Împărăția cea viitoare;
b) din pricina mulțimii păcatelor sale;
c) din dragoste pentru Dumnezeu.
Dacă cineva devine monah fără să fie mișcat de unul dintre aceste trei motive, plecarea lui este lipsită de temei.”
Mai există tineri și tinere care gândesc astfel?
Cred că există, dar sunt ascunși.
Vrei să devii monah sau monahie?
Ce mai aștepți?
Așteptarea și amânarea sunt întotdeauna un vicleșug al diavolului.
„Mai lasă puțin... Sunt încă tânăr... Mai am timp... Mai întâi trebuie să-mi rezolv treburile.”
Și astfel diavolul te-a biruit. I-ai oferit locul pe care îl aștepta.
Când un tânăr se îndrăgostește de o fată, ce face? O cunoaște. Face pași spre ea, îi vorbește și încearcă să o cunoască mai bine.
La fel se întâmplă și cu tânărul sau tânăra care dorește să devină monah ori monahie.
Își găsește mănăstirea în care sufletul îi află odihnă. Îl cunoaște pe stareț sau pe stareță. Se apropie tot mai mult de Dumnezeu.
Îi cere starețului sau stareței să-i vorbească despre Dumnezeu. Se dăruiește cunoașterii lui Dumnezeu.
Iar starețul îl ia pe acest om și îl conduce unde?
La cunoașterea lui Dumnezeu și, în cele din urmă, îl conduce spre Rai.
Alfabetul limbii grecești are douăzeci și patru de litere.
Alfabetul vieții monahale are doar două expresii:
„Binecuvântați!” și „Să fie binecuvântat!”
Sfântul Iacov Tsalikis spune:
„Dacă Dumnezeu te va chema și vei deveni monah, să păstrezi întotdeauna în inima ta două virtuți: smerenia și dragostea. Acestea ne vor conduce în Rai.”
Cine dorește să devină monah trebuie să se smerească și să nu aibă voia sa proprie.
Ai devenit monah și îți urmezi propria voie? Atunci îl ai pe satana drept sfătuitor.
Ai devenit monah și îți urmezi propriile gânduri, socotind că nu greșești niciodată?
Vei fi mereu în greșeală și niciodată nu vei face ceea ce este drept, spune Cuviosul Anthim din Chios.
Îl iubesc pe Dumnezeu?
Atunci mă hotărăsc și merg înainte cu binecuvântarea starețului meu.
Nu cu nesfârșite gânduri și frământări.
Dăruiește-ți viața lui Hristos.
Lasă totul în mâinile Lui.
Mergi înainte ascultând glasul lui Dumnezeu, Care vorbește inimii tale și știe El ce este mai bine.
Vrei?
Pr. Gherman
